Localizată pe cursul inferior al râului Racova, apă ce izvorăşte de la punctul numit Racoviţa, comuna Gârceni şi care molcom şi leneş parcurge o distanţă de 75km după care se varsă, răsuflând uşurat în râul Bârlad lângă Vaslui. Comuna Ivanesti se află în plin podiş moldovenesc, fiind străjuită de dealurile ce se scurg domol din colinele Bârladului precum ar fi: Dealul Ursoaia cu o altitudine de 437m în partea sud-vestică, Dealul Măgura, cu o altitudine de 429m în partea nord-estică, Lupoaia, Vlădeni, Burcatul, Zolar, Zarea, Pruna, Costişa, Iezer şi altele mai puţin impotante. Deasemeni este străbătută de văi largi, deschise spre râul Racova, ca: Valea Ursoaiei, Valea Iezerului, Valea Gologoftei, Valea Coşeştiului şi a Coştei, Valea Mare, Valea Oanei, Valea Albinei etc.

Ca întreg teritoriul judeţului Vaslui şi Valea Racovei înscrie glorioase pagini de luptă ale poporului român pentru eliberarea naţională şi socială, pentru apărarea fiinţei şi a unităţii naţionale.

Remarcăm în mod deosebit ciocnirile armate dintre vitejii lui Ştefan cel Mare şi rămăşiţile urdiei otomane din anul 1475 după marea şi strălucitoarea victorie de la Podul Înalt. Ştefan cel Mare şi Sfânt şi ai săi ostaşi au îngenunchiat oştirea otomană şi cei care au mai rămas în viaţă au căutat scăparea răspândindu-se în diferite direcţii. Parte din aceştia s-au avântat în neştire pe Valea Racovei crezând că Allah îi va ocroti. Dar mai aproape decât Allah au fost oştenii lui Ştefan, care i-au urmărit şi măcelărit alungăndu-i până dincolo de Gârceni şi Racoviţa. Mărturie stă „Ţintirimul lui Ştefan cel Mare”.

          Printre vitejii lui Ştefan cel Mare s-au aflat, în mod sigur si boieri sau răzeşi de pe Valea Racovei: Oană, despre care se spune că a înfiinţat satul Valea-Oanei; Ivan Stângaciu, întemeietorul satului Stângăceni, Văleoşeanul – un prim locuitor al satului Valea-Oanei, Dragaş, Pătru, Mihu, Naseşi, Negrea, Hrăstea, etc.

          Râul Racova este atestat documentar la data de 12 iulie 1415, printr-un document emis de Cancelaria Moldovei în timpul domnitorului Alexandru cel Bun.  

Locuitorii comunei noastre au participat la marile răscoale ţărăneşti de la anul 1907, au trimis ostaşi în primul şi al doilea război mondial, ostaşi care şi-au dat obştescul sfârşit în lupta pentru apărarea gliei străbune.

De-a lungul ei, de la răsărit la apus, comuna a fost străbătută de un drum de ţară desfundat şi nepetruit, trasat la poalele dealului dinspre partea nordică, un drum greu praticabil pe care locuitorii, ce se ocupau cu cărăuşia îl străbăteau din greu cu carele trase de boi. Acum pe alt terasament, în dreapta Racovei se află şoseaua naţională asfaltată, care leagă municipiile Vaslui şi Bacău, cu ramificaţie spre Negreşti Bârlad şi Galaţi.

Petru Rareş, domn al Moldovei, dă, printr-un hrisov domnesc, la 4 martie 1531, lui Dragotă, fiul lui Cristea paharnicul, probabil pentru fapte de bună credinţă faţă de domnitor, un sat de pe Valea Racovei, anume Coseşti.

Satul Coseşti a fost înfiinţat cu mult timp în urmă, de un anume Ionaşcu Coşescu, un străbun al familiei Sioneşti.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

În anul 1774 se întemeiază satul Gologofta odată cu ridicarea bisericii din lemn ctitorie a ecumenului Ghenadie Cazimir.

Satul Balica aşezat în partea de sud a satului Ivăneşti a luat fiinţă cam în acelaşi timp cu Gologofta, prin popularea acelor locuri cu locuitori aduşi de egumenul Ghenadie Cazimir de prin zona Bălţi(Bălţi - Baltică - Balica), consemnat de la Ion Budeanu - 81 ani, în anul 1969. Satul a fost înfiinţat de către hatmanul Balica, cel care a ctitorit şi mănăstirea Balica de lângă Iaşi.

Pentru dumneavoastră o să mă opresc în cele ce urmează la alte câteva localităţi cu mireasmă istorică - localităţice au luat fiinţă după anul 1800, adică pe la începutul secolului al XIX – lea.

Satul Valea – Mare se află pe valea ce se porneşte dinspre dealul „Burcatul” de la care derivă numele de Burlăceni o parte a satului, către Racova. Părerile celor anchetaţi sunt diferite, dar plauzibile. Fiecare are un miez de adevăr.

Spre exemplu, se zice ca aici, pe aceasta vale s-a stabilit un ţigan priceput in mânuirea fluierului, cobzei si a altor instrumente muzicale.

Se zice, deasemeni, ca Banul Nicolae Sion, o idee mai aproape de adevăr, ar fi populat satul cu ţigani căldărari, fierari, lingurari, zlătari adunaţi de prin diferite regiuni ale Moldovei de est si de vest a Prutului.

Cele doua idei se autentifica prin aceea ca locuitorii acestui sat au ca ocupaţie de baza mânuirea instrumentelor muzicale de suflat.

Intr-adevăr toţi ţiganii-romani din Valea-Mare, de la mic la mare, folosesc instrumentele muzicale cu multa pricepere. De fapt fanfara de la Valea-Mare a devenit renumita in tara si peste hotare. Aceşti oameni inimoşi conduşi de domnul prof. Nicolae Bălan au fost ambasadorii cântecului popular romanesc pana mult departe de graniţele tarii pana in Franţa, unde, după declaraţiile mai multora dintre ei au fost apreciaţi de câtre autorităţile autorizate.

E momentul sa consemnam faptul ca pana in anul 1990 muzicanţii, nu muzicienii, din Valea-Mare organizaţi in câteva formaţii erau prezenţi la baluri si nunti organizate in valea Racovei si in alte localitati ale judeţului, pentru ca fanfara de la Valea-Mare era cunoscuta ca cea mai valoroasa fanfara din Moldova.

Cu ocazia festivalurilor zonale, sau a etapelor Festivalului Naţional „Cântarea României” prof. Nicolae Balan (dirijor) organizau, prin selectare o singura formaţie care sa reprezinte comuna si judeţul la astfel de concursuri. Fanfara din Valea-Mare a obţinut, la vremea aceea diferite titluri si premii, diplome despre care astăzi nu se vorbeşte nimic.

Satul a dobândit numele de Valea-Mare, fie ca este întemeiat pe acestă vale ce plecă de sub poalele dealului „Burcatul” şi care se prelungeşte spre apa Racovei fie de la cel care a fost cel mai de seamă domn al Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

După declaraţiile unor subiecţi precum Gheorghe Gajură 79 ani, Bosnea – Oancea Constantin 85 de ani, care au fost anchetaţi la anul 1969, domnitorul avea obiceiul de a-şi muta curtea domnească în capitala mică a Moldovei „Vaslui” pentru a fi mai aproape de Galaţi, zona prin care turcii puteau pătrunde mai uşor în Moldova, precum şi pentru a avea sub control mlaştinile Bârladului şi ale Racovei.

De aici din Vaslui, cerceta aceste văi precum şi codrii din preajmă.

Ştefan, domn al Moldovei a cercetat şi Valea Racovei, poposind adesea la umbra unui „stejar falnic” din codrul ce împrejmuia valea despre care vorbim. Stejarul a dispărut odată cu defrişarea codrilor. Dar numele de „Stejarul Măriei – Sale”, sau „Valea Măriei – Sale”a rămas ca o amintire plăcută în memoria locuitorilor acestui ţinut.

Aşadar satul, cu o populaţie de 518 locuitori e posibil să fi primit numele de la „Măria – Sa” combinat cu numele văii pe care s-a întemeiat. Valea Măriei – Sale → Valea Măriei → Valea Mare.

Satul Chilia, un sat mai nou, şi-a luat numele după chiliile unui călugăr ce se stabilise într-o poiană înconjurată fiind de căsuţele tăietorilor de lemne, şi acestea aveau aspectul unor chilii, de unde reiese numele satului Chilia, un sat micuţ, care după anul 1968 va face parte comună cu satul Ivăneşti.

Valea Cânepii, un sat întemeiat în jurul anului 1875 când banul Nicolae Sion a populat valea cu acelaşi nume, cu români aduşi din satele Buda de pe Siret, Dolhasca, Tudova.

Locuitorii cultivau suprafeţe întinse de cânepă, ca urmare locul se numea la cânipărie de la care va deriva „Valea Cânepii”.

Conform împărţirii administrative din anul 1968 satele Ivăneşti, Balica, Chilia, Gologofta, Valea Cânepii vor forma un singur sat cu numele de Ivăneşti. Adică Ivăneşti1, Ivăneşti2, Ivăneşti3, Ivăneşti4, Ivăneşti5.

Satul Broşteni, cu o populaţie de 440 de locuitori, a fost înfiinţat pe la începutul secolului al XIX – lea de către Sion Gherai Han(boier de neam tătărăsc). Acesta a adus pe valea „Pârâului Boului” ruteni romanizaţi de prin părţile Bucovinei. La început satul a purtat numele de „Pârâul Boului” nume primit de la pârâul care străbate satul de la un capăt la altul şi care constituia un mijloc apropiat şi la îndemâna oricărui locuitor pentru adăparea animalelor.

Fiind de neam bucovinean, neam de lipoveni, locuitorii au avut ca ocupaţie de bază grădinăritul.

După spargerea Iazului Dracului, broaştele au inundat împreurimile şi astfel satul va dobândi un nou nume de botez „Broşteni” (broscărie → broaşte → Broşteni).

Într-o scrisoare a răzeşilor, megieşi, Sioneştilor, din mai 1824, se vorbeşte despre Nicolae Sion, care a adus bejenari din nordul Bucovinei (ucraineni) şi a întemeiat un nou sat în hotarul moşiei Broşteni (depopulată din diverse motive, mai puţin cunoscute) … „au făcut îndestule curăţiturişi fânaţă, au sădit vii şi livezi, au fiinţat în sfârşit o aşezare cum nimeni nu spera, au făcut şi mori, şi crâşme şi alte acareturi” , se specifică în scrisoare.

Nicolae Sion a făcut „un nou sat”, semn că a existat o aşezare omenească acolo pe „moşia Broştenilor”, o aşezare întemeiată cu mult timp înainte de a veni Sion cu bejenarii lui.

Satul Hârşoveni – 169 locuitori a fost înfiinţat de către banul Nicolae Sion, care a adus locuitori de pe moşia fratelui său Gheorghe Sion din Hârşova. Printre primii locuitori ai satului aşezat de o parte şi de alta a drumului naţional ce străbate comuna şi leagă cele două oraşe Vaslui – Bacău, au fost din familiile: Ioniţă, Moraru, Strâmba, Dranga, Doroftei, care, ca toţi alţii, şi-au construit case din bârne cu o cameră şi tindă, acoperite cu stuf. Şcoala, după cum declară localnicii, a fost înfiinţată prin anul 1872 în casa unui cetăţean. Printre dascălii care s-au ocupat cu instrucţia şi educaţia copiilor a fost şi marele artist Constantin Tănase a cărei figură mereu veselă este şi acum în memoria celor care l-au cunoscut, mai mult s-au mai puţin.

Aici în Hârşoveni, tot prin grija banului Nicolae Sion s-a Infiinţat primul dispensar uman.

În anul 1861 cele 9 sate, care până acum au fost conduse, ca pretutindeni în ţară de către un sfat al bătrânilor, sau de către boierul, întemeietorul satului pe moşia căruia trăiau locuitorii s-au unit formând o nouă organizare administrativă comună, în jurul celui mai vechi sat Ivăneşti. Astfel a luat fiinţă prima comună când s-a organizat şi primăria ca instituţie administrativă condusă de primul primar din această zonă Miron Drăghici, (vom detalia acest aspect în paginile următoare).

Înainte, însă, de a prezenta cele trei etape de formare şi consolidare a comunei Ivăneşti se impune a face o prezentare istorico-geografică şi a altor localităţi care s-au format în acelaşi timp sau în timpi diferiţi, în acelaşi mod sau în feluri diferite cu cele prezentate mai sus.

Satul Valea – Oanei – 298 locuitori, un sat răzăşesc, întemeiat pe versantul stâng al văii Racova şi spre nord de centrul comunei, la circa 3.5km, distanţă de acesta, pe versantul „Coasta Racovei”.

Nu poţi vorbi despre acest sătuc „îmbrăcat în istoria Moldovei” fără a vorbi despre Ştefan al Moldovei, despre strălucita victorie a moldovenilor împotriva numeroasei armate otomane, de la „Podul Înalt” anul 1475. Istoricul Al. Xenopol ca şi profesorul universitar Grigore Buţureanu vorbeau în lucrările istorice ale lor despre anumite ciocniri între oastea lui Ştefan cel Mare şi rămăşiţile oştirii otomane pe cursul Racovei, de la vărsare către izvor. Am vorbit mai sus despre dezmembrarea „urdiei”, răsfirarea oştirii otomane şi măcelărirea ultimilor rămăşiţe ale armatei otomane în mlaştinile Racovei.

Aici, la locul numit „Ţintirimul lui Ştefan cel Mare” se pare că s-a pecetluit victoria de la Podul Înalt. Aici, sub această movilă din partea vestică a satului s-au descoperit mormane de rămăşiţe trupeşti de oameni ceea ce duce la concluzia că a fost o luptă crâncenă între două oştiri cu efective demne de luat în seamă.

Oana, fiica de suflet a domnitorului s-ar fi deplasat pe această vale pentru a fi in preajma taberei stăpânului său. Pentru a o feri de o primejdie neplăcută, domnitorul a ordonat să i se instaleze un cort după dâmbul care străjuieşte partea de vest a satului. În acel cort a fost instalată Oana cu suita ei.

Şi pentru că legendele ‚trăiesc’ şi reprezintă o curea de transmisie între generaţii, localnicii anchetaţi vorbesc despre un oarecare Vali Valeoneanul, care ar fi fost primul locuitor al satului fost oştean al domnitorului şi împroprietărit de către acesta prin „hrisov domnesc”. Oşteanul, şi-a construit casa din bârne pe locul unde a fost instalat cortul domniţei.

Satul întemeiat între „Coasta Racovei” şi „Ţintirimul lui Ştefan cel Mare” va purta numele „Valea Oanei”, un nume demn de reţinut şi de respectat.

Referitor la geneza acestei localităţi, unii cercetători, printre care şi Dan Ravaru, care, în cartea sa „Cartea întâia a Racovei” susţine ideea potrivit căreia satul Valea Oanei ar fi fost întemeiat de un anume boier din partea locului, Oană.

E drept că a existat un boier cu acest nume, locuitor al văii Racovei şi oştean de seamă al lui Ştefan Cel Mare, despre care aminteşte şi Barbu Ştefănescu Delavrancea în monumentala sa dramă istorică „Apus de Soare”; dar întrebarea este: De ce satul se numeşte „Valea Oanei”, genitivul femininului „Oana” şi nu „Valea lui Oană”, genitivul masculinului „Oană”?

Aşadar „Valea Oanei” poartă, spre mândria noastră, numele prinţesei, chiar dacă o fi fost întemeiat de boierul Oană.

Satul Ursoaia: 350 de locuitori, un sat ca oricare alt sat din Moldova, dar este un sat care are ceva deosebit în existenţa sa, are o aşezare geografică deosebită, are o altitudine zonală aparte, are un început al său care ne aminteşte de primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza.

Vorbeam mai sus despre drumul desfundat şi greu practicabil care a urmat cursul inferior al Racovei de la vărsare în Vaslui către izvor, până la Kilometrul 30, punct în care se bifurcă în trei direcţii, formând alte trei drumuri: cel spre vest numit drumul Bacăului, cel spre sud numit drumul Galaţiului şi cel care va urma cursul Racovei spre Gârceni şi mai departe spre Băceşti.

Aici la km 30 la locul numit Moara Sima, pentru că un oarecare boieraş de peste Racova, numit Sima a instalat o moară, se află aşezat satul Ursoaia, un sat întemeiat după anul 1864, când locuiitorii bordeieni de pe moşia lui Marcoplo Fransoal ( boier de origine greacă) un boier a cărei moşie se întândea de la drumul Prunei până la schitul Mălineşti, au fost împroprietăriţi prin reforma agrară legiferatăde domnul Româiei, Alexandru Ioan Cuza. Aceştia au fost strămutaţi de la locul numit „Osoi” – acum vărzărie, în defileul dintre dealurile Costişa, Iezer, Zarea, Curătura şi dealul Blestei. În jurul denumirii acestei localităţi au existat mai multe variante (legende).

După unii subiecţi anchetaţi în anii 1968 / 1969, numele de „Ursoaia” ar fi urmare a faptului că locuiitorii ce populează satul au venit de la punctul numit ‚Osoi’ – Stroie Gheorghe în vârstă de 77 de ani, Constantin Grosu 80 de ani.

A doua variantă aparţine altor locuitori tot în vârstă de peste 70 de ani, potrivit cărora strămutaţii de la Osoi au găsit aici terenul împădurit şi populat cu urşi.

Şi astfel se poate vorbi de ‚Valea Urşilor’. Constantin Tofănel, Constantin Munteanu şi alţi subiecţi anchetaţi îşi amintesc din spusele înaintaşilor, că oamenii strămutaţi de la punctul „Osoi” au defrişat pădurea, din trunchiurile copacilor, şi-au construit case cu o cameră şi o tindă, au alungat urşii şi cerbii spre „Valea Stejarulu” şi au întemeiat satul. Locuitorii s-au ocupat pentru început cu creşterea albinelor, păstoritul cărăuşia.

În partea vestică a satului se află un „huceag” (pădure mică şi deasă) în care îşi instalase bârlogul o ursoaică. Aceasta ataca adesea prisăcile localnicilor, de unde fura mierea.

Aşadar e vorba despre „Valea Ursoaiei”.

Combinând cele trei variante: Osoi – urs – ursoaică, putem forma foarte simplu derivate ca: orsoi – orsoaia – Ursoaia – nume ce-l va purta localitatea după valea pe care este întemeiată.

Satul a fost întemeiat pe moşia boierului Berizeu prin dizlocarea bordeienilor de la Osoi şi împroprietărirea acestora pe moşia boierului.

Bordeienii (robi) au făcut feristea, şi-au construit bordeie şi au devenit tărani liberi.

Primele case din bârnă construite pe această vale au fost cele ale lui Costache Cărare, Ion Vasluianu, Costachi Lavric, la care se vor adăuga cei din familia Nechita, Lăcătuşu, Ciobanu, Bercea, şi alţi strămutaţi de la Osoi.

Alţi locuitori au venit din vechiul sat Rediu(Velniţă) fie strămutaţi printr-un schimb în natură( o pereche de boi pentru o falce de pământ) cu boierul Floricel, fie prin căsătorie.

Satul Bleşca – 457 locuitori, este un sat format până la urmă din două sate: satul vechi Bleşca, un sat răzăşesc, întemeiat cam în acelaşi timp cu satul Valea Oanei, adică din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sau mai bine zis după anul 1475.

Din cele relatate de Gheorghe Apostu un batrân de 76 ani, voievodul, după ce a obţinut acea strălucită victorie de la Podul Inalt, abătându-se la punctul numit „Ţintirimul lui Ştefan” a adunat oştenii în jurul său şi pe cei mai vrednici i-a împroprietărit – după obiceiul timpului şi al voievodului. Dintre aceştia s-a aflat şi un anume Nistor, căruia Ştefan Vodă i-a spus arătându-i „ Tu să stăpâneşti valea despre soare – apune” , altora, aşa cum am notat mai sus, le-a dăriut pământurile din Valea – Oanei şi astfel s-au pus bazele unei noi aşezări omeneşti ce va deveni „ Bleşca”. Printre locuitorii de seamă ce s-au aşezat pe această vale a fost un oarecare Vasile Calincescu în casa căruia venea deseori tributarul turc „Blaşca” pentru a strânge tributul. Locuitorii din preajma veneau la Blaşca pentru a-şi achita datoriile. Mari nenorociri – comentează anchetatul – se abăteau asupra celor care nu aveau cu ce plăti tributul bătăi, schingiuiri, punere la jug şi altele.

Zapecii întrebaţi fiind în ce direcţie merg, răspundeau lapidar, „La Blasca””.

Aşa stând lucrurile, prin alternanţa vocalică „a / e” satul va primi numele de Bleşca.

La început satul a fost aşezat pe podiş la locul numit „Dejugătoare”. La locul numit „Dejugătoare” bărbaţii care se întorceau de pe drumurile Bârladului sau ale Bacăului făceau un popas, dejugau boii şi dădeau un anunţ numai de ei stiut, prin care anunţau gospodinele că au sosit aproape de sat. Dar din cauza vânturilor şi din cauza lipsei de apă, cu timpul locuitorii au coborât la izvoarele pârâului „Bleşca”, la punctul numit „Răchi”, „adăpostit” de dealul „Delniţa” spre nord şi dealul „Bleşca” spre sud-est, cu deschidere spre Racova.

După 1916, anul intrării României în primul război mondial, familiile celor plecaţi pe front au primit în proprietate câte o suprafaţă de 10 prăjini de pământ (zeciuală), unde şi-au ridicat case mici şi întunecoase.

Cei săraci, lipsiţi de pământ au muncit, ca bordeieini, pe moşia lui Dumitru Negruş şi apoi la Tiron. Aceştia, bordeienii, trăiau în bordeie ale căror geamuri erau făcute din burduf de oaie. Ulterior s-au stabilit aici familii venite de prin alte zone ale Moldovei precum nechiteştii, coborâtori de la munte, oieri din tata-n fiu, Bălăneştii fugiţi de pe moşia Şuletea, Călepeştii veniţi de la Velniţa etc.

Iliaş Vodă şi fratele său Ştefan Vodă, domni ai Moldovei, au întărit prin hrisov domnesc – 1439 – dreptul de proprietar definitiv asupra unei moşii de pe Valea Racovei numitului Ivan Stângaciu, care „… ne-a slujit nouă cu dreaptă credinţă”. Stângaciu a desţelenit terenul – după moda timpului – a făcut vatră de sat, care va purta numele de „Stângăceni”. Pe ruinele acestui sat s-au întocmit cele două sate, existente si acum, Bleşca şi Valea Oanei.

Cealaltă parte a satului este „Tulbura”, cel mai tânăr sat al comunei. Aşezat pe versantul estic al colinei ‚Cotolani”, satul fiinţează din anul 1927, an în care s-a stabilit primul locuitor Ghe. Costraş, urmat de C. Puşcaş.

Fiind un sat nou, are şi un aspect de localitate modernizată cu străzi paralele, loturi de case egale şi case cu mai multe camere.

Satul se întinde de-a lungul şoselei naţionale, fapt pentru care locuitori din satele vecine, Ursoaia, Bleşca, Buscata, precum şi specialişti veniţi din afara comunei( învăţători, profesori, ingineri) au ales să-şi construiască locuinţe în această zonă. Acum satul se întânde până la punctul numit „Moara Sima” şi este alcătuit dintr-un număr de 85de case. Şesul dinspre Ursoaia şi Buscata era permanent acoperit de apele tulburi ale pâraielor Ursoaia şi Bleşca, ceea ce a făcut ca locul să se numească „Tulburea” şi satul să preia acest nume. Unii locuitori mai vechi mai persistă în a spune că locuiesc în satul „Moara Sima” după numele morii construite de acel Sima despre care am vorbit mai sus.

Satul Albina, un sat foarte mic, format din puţine gospodării răzleţe: Gherasim, Biciuşcă, Vrânceanu, Andone, aşezate pe o vale foarte largă şi foarte alungită, care porneşte din pădurea Doagele şi străjuită de colinele Delnuita şi Cotolani, se desfăşoară în plinătatea ei pe lângă Hingiu către Tulburea.

Locuitorii s-au ocupat în decursul existenţei lor cu albinăritul şi creşterea animalelor, îndeletnicire moştenită de cei câţiva gospodari ce mai locuiesc pe această vale. De la ocupaţia de bază a locuitorilor ei valea se va numi „Valea Albinei” şi sigur satul va păstra denumirea de "Albina".

Satul Buscata 214 locuitori, un sat întemeiat după anul 1800 de către boierii Vasile Langa şi Gheorghe Spiridon, prin strămutarea ţăranilor pălmaşi de pe moşia lui Buşilă şi Tiron, pentru a le lucra pământurile. Satul a fost întemeiat la poalele pădurii Buscata, de la care prelua denumirea „Buscata”.

Satul Iezerel 119 locuitori a fost aşezat la poalele codrului Iezer de la care va prelua numele. A fost înfiinţat pe la anul 1840 de către boierul Mihai Isăcescu. La început cătunul era format din curtea proprietarului în jurul căreia se aflau câteva bordeie ale muncitorilor moşiei şi ale ţiganilor robi.

Începătorii de obşti, cum declara la anul 1969, bătrânul de 74 de ani Lăcătuş Ilie – Baloşă, au fost din familia Stefanache, Bercea, Rusu, Scurtu şi alţii. Mai târziu satul se va întinde pe versantele celor două dealuri "Pruna” şi „Costişa”, cu deschiderea spre Racova.

Doar în acest defileu locuitorii au primit, după anul 1916, câte 10 prăjini de teren fiecare, ca să aibă doar unde să-şi construiască un bordei. Moşia boierului Tiron cât şi proprietăţile răzeşilor din Valea Oanei se întindeau până aproape sub prispa clăcaşilor. Neavând alt mijloc de a agonisi cele necesare traiului s-au ocupat cu prelucrarea lutului (olăritul) sau munceau cu ziua la boier. Unii, ceva mai înstăriţi creşteau animale, în special oi şi se ocupau cu ciobănitul. Aşa au apărut nume de familie precum Olaru, sau Ciobanu. Neavând loc pentru cimitir au fost nevoiţi să-şi îngroape morţii în cimitirile din Valea Oanei sau Ivăneşti

Satele Ursoaia, Bleşca, Albina au făcut parte din comuna Armăşoaia între anii 1904 – 1930. În perioada 1930 – 1949 au format împreună cu Iezerelul şi Buscata, comuna Ursoaia, după care se vor alipi comunei Ivăneşti, în anul 1951.

În perioada în care a avut statutul de comună, rivalitatea politică a avut ca protagonişti două familii de bază, de fapt cei mai înstăriţi locuitori, „Covrig” şi „Stroie”. Alegătorii erau chemaţi să voteze „covrigul” sau „stupul”. De fapt schimbarea de primari se făcea cu foarte mare uşurinţă şi la perioade foarte scurte de timp. „Primari pentru o zi” cum îşi aminteşte subiectul anchetat Constantin Tofănel.

În anul 1969 locuitorii: Ghe. Stroie, Ghe. Nechita, Ioan Grosu vorbeau despre întemeierea comunei, despre primul primar „Gheorghe Covrig”, de numele căruia se leagă construirea primului local al primăriei şi înfiinţarea cursului primar.

Satul Coşca a fost înfiinţat în anul 1783 prin extinderea moşiei Sioneştilor şi popularea zonei cu locuitori aduşi din diferite ţinuturi ale Moldovei de nord şi Ucrainei.

Satele „Fundătura Mare” şi „Fundătura Mică” au luat fiinţă în anii 1864, respectiv 1869, pe moşia lui Toader Sion, ca urmare a legiferării Reformei agrare din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Şi aici, ca peste tot în bazinul Racovei, au fost aduşi şi împroprietăriţi bejenari din nordul Bucovinei.

Mare pacoste pe boierii români bucovineni a fost acel „jug de fier” al Imperiului Austro-Ungariei.

Satul Coseşti a fost centru de comună până în anul 1968, când a avut loc o nouă împărţire administrativă a ţării şi în urma căreia comuna Coşeşti se alătură, împreună cu toate satele componente, comunei Ivăneşti.

Atunci s-au unificat şi cele patru cooperative agricole de producţie: Ivăneşti, Ursoaia, Coseşti, Broşteni. Cele trei cooperative agricole de producţie vor veni cu toată zestrea alături de Ivăneşti împotriva voinţei membrilor cooperatori, care, oricum, stăteau mai bine decât Ivăneştiul.

Satul despre care vorbim a fost întemeiat de un anume Ionaşcu Coşescu, un străbun al familiei Sioneşti, o familie care după ce şi-a organizat o moşie pe Valea Hârşovei, s-a extins spre Valea Racovei, până la hotarele Lazei şi ale Ivăneştiului (Huşenilor).

Despre Coşeşti se vorbeşte într-un hrisov domnesc – anul 1531 – din timpul lui Petru Rareş, care a donat lui Dragotă, fiul lui Costea păhărnicelul, un sat pe Valea Racovei, şi anume Coşeşti. Cert este că satul a fost înfiinţat cu mult timp înaintea hrisovului domnesc.

Economia comune Ivăneşti a avut, are şi “probabil” va avea la bază agricultura.

          Românii s-au ocupat, de la începuturile lor cu agricultura şi în special cu creşterea animalelor şi albinăritul.

Locuitorii de pe aceste meleaguri au păstrat aceste îndeletniciri străvechi. Majoritatea locuitorilor au făcut agricultură, de multe ori în condiţii primitive; cu plugul de lemn la care înjugau o vacă. Pământul astfel zgârâiat scotea producţii foarte mici. Spre jumătatea secolului al XIX-lea s-a folosit plugul cu brăzdar de fier tras de boi ceea ce a contribuit la creşterea producţiei la hectar. Nu se poate vorbi despre mari proprietar de pământ şi animale pe teritoriul comunei Ivăneşţi.

Un recensământ agricol premergător Reformei agrare din anul 1945 demonstrează cu prisosinţă că locuitorii aceste commune formau acea categorie a ţărănimii sărace. Din cele 1801 familii existente la acea dată doar 14 aveau teren agricol în propritate, între 10-60 ha.; 269 familii cu suprafeţe de 5-6 ha.; 49 familii deţineau în medie suprafeţe între 3-5 ha.; 124 familii propritari a unei suprafeţe de 0,5-3 ha. şi marea majoritate între 0,1-0,5 ha.

Cei din urmă deţineau acele minuscule suprafeţe pe terenuri mărginaşe, accidentate, neproductive şi, în mod sigur, erau obligaţi să lucreze pământul celor din categoriile superioare, doar pentru un blid de mâncare sau un cancioc de făină.

Majoritatea , clăcaşi fiind , erau obligaţi să muncească cu ziua, pe moşîa foştilor boieri: Buşilă, Vasiliu, Floricel, Ciuchi , Tiron, Sima şi alţii; în schimbul unui “hârb de mâncare”. Argaţii boiereşti aduceau mâncarea, nimai bună de dat la porci, o ariuncau îtr-o troacă de unde “obidiştii pământului’ o culegeau pentru a-şi ogoi cât de cât foamea. (Aşa îşi amintesc plini de năduf bătrânii satelor)

În ce consta un prânz?!

“mămăligă de orz, barabule* mai mult crude decât fierte, moare de curechi**, iar ca “desert” primeau terci*** din sfeclă fiartă sau zeamă de gorgoaze*** *verzi.

*→cartofi

**→varză

***→făină fiartă în apă; foarte moale

****→fructe (prune verzi) crude

Alte ocupaţii ale locuitorilor de pe aceste meleaguri au fost: creşterea animalelor- de reţinut că aveau animale tot proprietarii de suprafeţe de pământ, pe când ce mulţi săraci se mulţumeau cu o capră la uşa bordeului lor.

Existenţa codrilor seculari a favorizat exploatarea masei lemnoase şi cărăuşia. Cei care aveau boi transportau lemnul către târgurile învecinate sau cale mai îndepărtată ca Vaslui, Galaţi, Bacău.

O altă îndeletnicire plăcută şi folositoare în acelaşi timp, a fost albinăritul. Stuparii au folosit pentru început buduroaie confecţionate din trunchi scobit de plop, tei, răchita. Cu timpul au confecţionat lăzile pe 10 rame, 20 de rame – o apicultură mai modernă.

Anul 1907 se înscrie în istorie ca anul “ marilor răscoale ţărăneşti” care au cuprins Moldova, Muntenia, Oltenia.

Astfel ţăranii din Ivăneşti au atac at, în primăvara anului 1907, conacul boieruliu Ciuchi8, au slobozit porumbul din hambare şi l-au împărţit, ca răsplată a muncii lor. Cei din Bleşca, Iezerel, Ursoaia, Buscata, au luat cu asalt conacul boierului Jac Marcopol şi dughenele evreieşti din Pungeşti. N-au scăpat nici Sima şi nici Buşilă de furia ţăranilor răsculaţi.

Intervenţia armată i-a “cuminţit” pe răsculaţi, i-a îngenunchiat, i-a încovoiat cu fruntea în ţărână. Cu toate acestea, focul nestins al dorinţei de a fi stăpâni pe bucata lor de pământ le-a ţinut mintea trează şi astfel răzvrătirile au continuat.

În timpul războiului mondial, ţăranii soldaţi au cerut raformă agrară, care reformă va fi legiferată de către guvern în anul 1921.

Ţăranii din comună au fost împroprietăriţi cu suprafeţe între 0,5 ha. şi 5 ha., după puterea de răscumpărare a fiecăruia.

Într-o alta lege a învoielilor agricole ţăranii au fost încurajati să vânda pământul primit prin reforma din 1921, pentru ca neavând animale de munca nu-l puteau administra.

Din nou la sărăcie!

A doua mare reforma agrară dupa cea din 1864- Alexandru Ioan Cuza- a fost cea din 1945 prin care ţăranii au primit gratis suprafete de pământ între 1 si 5 ha. Aceeaşi reforma a desfiinţat moşierimea ca clasă socială.

Din nefericire bucuria visului împlinit n-a durat prea mult pentru că la una din Plenarele Comitetului Central al Partidului s-a pus problema cooperativizării (colectivizarii) pământului, dupa metoda colhozurilor şi sovhozurile sovietice.

     Deasemeni au fost expropriate parohiile şi şcolile ce funcţionau pe teritoriul comunei.

Colectivizarea agriculturii, trecerea de la întovărăşire la gospodăria agricolă colectivă a început în com. Ivăneşti în primăvara anului 1957 şi s-a încheiat, cu sau fără voia propritarilor de pământ, animale, atelaj agricol şi forţa de muncă, în anul 1962, aşa cum a stabilit conducerea de partid şi de stat.

În aprilie 1962 a avut loc primul congres al ţăranilor la care au participat 11000 de preşedinţi de C.A.P. şi alţi delegaţi, numiţi de conducerea de partid şi de stat, în memoria celor 11000 de ţărani ucişi fără milă – fie împuşcaţi, fie spânzuraţi, în timpul răscoalelor ţărăneşti din anul 1907.

Atunci, liberalii şi ţărăniştii şi-au dat mâna şi au dezlănţuit acel groaznic război cu ţara, cu ţăranul care şi-a cerut dreptul la o viaţă decentă.

Urmările răscoalei au fost dezastruoase şi nu trebuie să uităm că „interesul personal şi de grup primează în faţa interesului general”.

Procesul colectivizării a fost un process necivilizat şi nu s-a desfăşurat, nici pe departe, pe baza liberului consimţământ- aşa cum se prevede în cererea

de înscriere în colectiv- ci în mod forţat. Spun “în mod forţat” pentru că ţăranul, cel cu o oarecare stare materială semna sau punea degetul pe cererea tip, nu înainte de a i se administra o corecţie educaţională de tip feudal: lipsire de libertate, bătaie cu nuiaua la palme şi la tălpi, pumni la stomac şi peste fălci, bătaie cu frânghia udă peste spate şi alte astfel de atrocităţi. Apoi, vrând-nevrând, semna “curata şi adevărata cerere”:

Dintre cei expulzaţi puţini au revenit la casele lor, mulţi şi-au găsit obştescul sfârşit în aceste lagăre de muncă.

Cei ramaşi pe meleagurile natale au fost constrânşi să semneze cererea de înscriere în colectiv cu toata averea agonisită de o viaţă.

Cum, colectivizarea s-a încheiat oamenii s-au resemnat şi sub stricta îndrumare a organizatorilor de partid şi sub controlul sever al organizaţiei comunale a partidului au pornit la făurirea “unei vieţi noi şi prospere”

Primul sat colectivizat a fost satul Chilia după care au urmat: Ivăneşti 1956, Coşeşti 1962, Ursoaia 1962, Broşteni 1962, astfel încât în anul 1962 numărul membrilor cooperatori s-a ridicat la peste 1400, dintre care apţi pentru muncă erau circa 1050persoane; înscrişi în cele trei gospodării agricole colective: Ivăneşti, Ursoaia, Broşteni la care se va alătura gospodăria agricolă colectivă Coşeşti.

              În judeţul Vaslui, primele începuturi şcolare într-un sistem organizat sunt destul de îndepărtate. Încă din sec.XV-lea numeroasele mărturii atestă că pe aceste meleaguri exista preocuparea pentru pregătirea celor care redactau şi copiau actele comerciale şi cele emise de cancelaria domnească sau corespondenţa. Un zapis (document, act) primul scris în limba română pe aceste meleaguri, întocmit la Vaslui 31 ianuarie 1572 care se refera la vânzarea-cumpărarea unei ocine (bucată de pământ moştenită) în ţinutul Fălciului este un indiciu că aici existau condiţii pentru întocmirea şi emiterea unui asemenea document, că exista un sistem de pregătire a grămăticilor (secretar într-o cancelerie domnească) şi copişţilor – o cultură orăşenească.

              O contribuţie deosebită la răspândirea scrisului şi la îmbogăţirea limbii române au adus- diecii, copiştii şi grămăticii care îşi desfăşurau activitatea pe lângă aşezămintele voievodale.

              Începând cu anul 1832 sub îndrumarea cărturarului şi patriarhului Gheorghe Asachi încep cursurile pentru iniţierea şi pregătirea candidaţilor la “profesoratul” şcoalelor începătoare pe ţinuturi. Este un pas important spre organizarea sistemului de învăţământ, fie el şi orăşenesc pentru început.

              Totuşi cea mai importantă etapă în evoluţia şcolii româneşti este legată de reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Prin legea instrucţiunii 25 noiembrie 1864 se trece la organizarea învăţământului pe trei grade: primar, secundar, superior; învăţământul primar fiind gratuit şi obligatoriu, cu o durată de 4 ani la sate şi 3 ani la oraşe. Ca urmare a reformei lui Cuza, în perioada 1864-1900 au luat fiinţă 66 de unităţi şcolare cu 217 săli de calsă.

Reforma a cuprins şi com. Ivăneşti şi în special satele mai vechi Coşeşti 1565 şi Ivăneşti 1668 sate în care s-a instituţionalizat învăţământul primar: 1868 în Coşeşti, 1864 în Ivăneşti. Şi aici, ca şi în alte localităţi germenii îvăţământului îşi au rădăcinile cu ceva timp înainte de anul 1860, prin contribuţia salutară a preoţilor, călugărilor şi cântăreţilor bisericeşti.

              Lipsa localurilor de şcoală a cadrelor de specialitate, a manualelor şcolare, a materialului didactic ca şi dezinteresul organelor administrative a contribuit la tergiversarea şi prelungirea termenului de aplicare a reformei din anul 1864.

              Pe teritorilui comunei se poate vorbi despre un fel de generalizare a învăţământului de patru ani deabea de prin anul 1921, care a marcat înfiinţarea de unităţi şcolare şi în alte localităţi din zonă: 1908 Ursoaia, 1921 Balica, 1921 Gologofta, 1921 Broşteni, 1872 Hârşoveni, 1921 Fundătura Mică, Valea-Marte, Valea-Oanei.

              Vorbeam despre lipsurile materiale privind baza didactică, dar şi despre lipsa de interes a administraţiei publice faţă de învăţământ. Voi exemplifica prin două rapoarte ae doi importanţi revizori şcolari.

              Revizorul Panait Ionescu informa Ministerul Instrucţiunii Puplice la anul 1870 “… primarii nu numai că nu se interesează de instrucţiune, dar încă regretă că au şcoli în commune, căci ei privesc şcoala ca o sarcină nesuferită şi mai cu seamă prin obligativitatea instrucţiunii se întâmplă că-i face rivali cu cutare sau cutare părinte, care preferă ca fiul său să câştige doi galbeni pe lună la arat, decât să-l deie la şcoală”.

              Se desprinde destul de clar dezaprobarea părinţilor faţă de şcoală, faţă de instrucţia şcolară a copiilor lor.

              La rândul său marele poet Mihai Eminescu, revizor şcolar de Iaşi şi Vaslui, care a vizitat şi şcoala Ivăneşti şi Hârşoveni: ”Impresia generală care mi-au făcut-o şcoalele rurale din acest judeţ a fost rea. Pretutindenea frecvenţa mică şi incuria (neglijenţă, lipsa de interes) administrativă mare, pretutindenea sărăcia muncitorului agricol, mortalitatea adesea înspăimântătoare, greutăţile publice şi angajamentele de muncă născute din aceste greutăţi aproape insuportabile fac ca şcoala să fie aproape un lucru de prisos”. După ce vizitează aproape toate şcolile din judeţul Vaslui completează: “În împrejurările acestea şcolile din judeţul Vaslui sunt cele mai bune posibile, precum lumea lui Leibniz, cu toată mizeria şi nimicnicia vădită, este cea mai bună lume posibilă, căci posibilitatea şi existenţa sunt identice şi ceea ce e posibil există… Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni ca să ştie administraţia, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi pe când adică va fi şi şcoala şcoală, statul stat şi omul om, precum e în toată lumea, iar nu ca la noi – adică ca la noi nimeni”

              Ceea ce l-a deranjat pe revizorul şcolar Eminescu a fost tocmai faptul că “Scoala nu era şcoală, sărăcia stăpânea deopotrivă pretutindeni şi interesul pentru îvăţătură “0” sau aproape zero.

Şi comuna Ivăneşti ca sat “centru de ocol” nu făcea excepţie.  

              Lipsa localurilor de şcoală a obligat pe acei inimoşi adepţi ai învăţământului să organizeze astfel de cursuri şcolare prin casele localurilor sau în aer liber.

              Copii instruiţi doar pentru a dobândi cunoştinţe “neapărat trebuitoare stării lor” pentru a deveni “buni gospodari” cum ar fi: împltirea paielor pentru pălării, altoirea pomilor, prisecăritul, mici meşteşuguri.

              Primele localuri de şcoală au fost construite în satele Ivăneşti 1864, Hârşoveni 1872, Coşeşti 1884. Construcţiile s-au ridicat, în mare parte, prin contribuţia cetăţenilor, fiind construite din vălătuci sau bârne, acoperite cu stuf sau şindrilă.

              Actul “Unirii “ de la 1918 a creat un cadru favorabil pentru dezvoltarea economică şi social-culturală cu influienţă pozitivă asupra învăţământului. Ca urmare a acestui proces de inviorare economică, numai în anul 1921 s-au construit pe raza comunei Ivăneşti un număr de 8 localuri de şcoală cu câte 2-3 încăperi şi hol, toate realizate prin contribuţia substanţială a locuitorilor satelor.

              Deschiderea tot mai accentuată spre cultură şi civilizaţie a făcut ca în anul 1942 să funcţioneze pe teritoriul comunei 10 localuri de şcoală cu 25 săli de clasă în care îşi desfăşurau activitatea 320 elevi învăţământul primar, îndrumaţi de 11 învăţători. Populaţia comunei depăşea 5400 locuitori, ceea ce însemna că 0.064 dintre locuitori aveau posibilitatea să se instruiască.

              Procentajul de mai sus demonstrează faptul că la acel moment urmau cursurile şcolare “doar copii celor avuţi”, sărăcimea rămânând departe de şcoală, de instrucţie. Totuşi perioada amintită a însemnat un progres în procesul de cristalizare şi dezvoltare a învăţământului; chiar dacă recensământul populaţiei din 1948 a înregistrat circa o treime din populaţie ca neştiutoare de carte.

              Reforma învăţământului din 1948 fundamentează învăţământul pe baza concepţiei materialist-ştiinţifice şi asigură tuturor cetăţenilor accesul la învăţătură. Din acel moment şcoala se desparte de biserică, iar învăţământul va căpăta un caracter laic, fenomen ce va favoriza politizarea învăţământului. Prin anii ’50 fosta organizaţie de tineret şcolar “Străjerii Patriei” va căpăta un alt nume “Organizaţia Pionerilor”, aşadar cravata albastră va fi înlocuită cu cravata roşie cu tricolor. Ulterior s-au înfiinţat în şcoli organizaţii U.T.M (UTC). (Şoimii patriei)

              E drept că aceste organizaţii politice-pepinieră a partidului au avut un rol activ în viaţa şi activitatea tineretului şcolar.

              Congresele partidului H.C.M.(Hotărârile Consilului de Miniştri) au promovat idea prelungirii duratei învăţământului, legarea acestuia de viaţa practică, îmbunătăţirea planurilor şi programelor şcolare.

              Anul 1950 a fost punctul de pornire de trecere de la învăţământului primar la cel secundar şi în mediu rural. Aşa se explică că prin anul şcolar 1951-1952 la centrul de comună se înfiinţează clasa a-V-a, cu un număr mic de elevi dar se înfiinţează. Urmează 1957 şcoala Coşeşti, 1959 şcoala Ursoaia, 1969 Broşteni, 1970 Valea-Mare. În jurul acestor localităţi şi şcoli s-au înfiinţat circumscripţii şcolare la care aderau şcolile din vecinătate.

              Învăţământul gimnazial de 7 şi apoi 8 ani devenise obligatoriu şi se generalizează prin anii 1961-1962.

              Este un învăţământ obligatoriu dar şi gratuit în acelşi timp, prin desfiinţarea taxei de şcolarizare, gratuitatea completă a manualelor şcolare pentru toţi elevii calselor I-VII şi apoi I-VIII din învăţământul de cultură generală.

              Congresul al-IX-lea P.C.R.(1969) a definit şcoala ca “principal izcor de cultură şi civilizaţie şi a adoptat hotărârea privind prelungirea duratei învăţământului obligatoriu la 10 ani, şcolarizarea încâpând de la vârsta de 6 ani.

              În acelaşi an, 1969 se înfiinţează clasa a IX-a la şcoala Ivăneşti, fiind înscrişi elevii din comună şi comunele învecinate Poineşti, Pungeşti, Coşeşti. Au urmat şcolile “centru de circumscripţie şcolară” Ursoaia 1971, Coşeşti 1971.

              Generalizarea învăţământului de 10 ani s-a încheiat într-un termen record şi

s-a trecut la o nouă titulatură :prima treaptă de liceu “ 1974/1975, cu două clase câte 57 elevi, afiliate la Liceul Mecanic Negreşti. Şcoala Ursoia va veni în anul următor cu o clasă asemănătoare.

              La anul 1979 comuna dispunea de 22 localuri de şcoală, cu u număr de 46 săli de clasă, două săli de atelier şcolar (croitorie) patru laboratoare de fizică-chimie, frecventând cursurile un număr de 1437 de şcolari şi preşcolari, conduşi şi instruiţi de 9 educatoare, 27 învăţători, 40 profesori şi 2 maiştri.

              În anul 1970 s-a înfiinţat la centrul de comună secţia “fără frecvenţă” prin care peste 130 de cetăţeni din diferite sectoare de activitate au absolvit ciclul gimnazial-cls.a- VIII-a. Au fost şcolarizaţi şi alfabetizaţi până la vârsta de 45 de ani.

              Trebuie să recunoaştem că a fost o politică de diminuare şi chiar stârpirea analfabetismului.

              Da, la vremea aceea învăţământul era larg deschis copiilor de vârstă şcolară, cât şi adulţilor dornici de a-şi completa studiile. Pentru că, dragă cititorule, acolo unde este îmvăţătură, este cultură, este educaţie, este demnitate naţională, fără de care un popor nu poate supravieţui.

              Descreşterea numerică a populaţiei şcolare a dus la lichidarea ciclului gimnazial la şcolile Broşteni (1977), Valea-Mare (1979) şi Coşeşti (2000) Astfel au rămas pe poziţie şcolile Ivăneşti şi Ursoia cu 306 elevi la clasele V-VIII şi 54 elevi la treapta I de liceu: clasa a-IX-a agricol şi clasa a-X-a profil mechanic.

          În anul şcolar 2002-2003 populaţia şcolară constă din:147 preşcolari, 196 elevi învăţământul primar, 311 elevi la ciclul gimnazial şi 74 elevi şcoala de ucenici, educaţi şi instruiţi de 8 educatoare, 20 învăţători, 29 profesori, 3 maiştri. Au fost desfiinţate şcolile cu clasele I-IV: Chilia, Iezărel, Bleşca, Balica, Valea Cânepii Fundătura Mică.

Din punct de vedere etnografic, Ivăneştiul se încadrează în zona folclorică a Moldovei, mai precis, în zona “Colinelor Tutovei”.

              Vechimea şi continuitatea populaţiei româneşti în această zonă a ţării este demonstrată şi de folclorul cu caracter tradiţional.

              Nunta, botezul, moartea sunt cele trei momente principale din viaţa omului, care momente sunt illustrate prin participarea afectivă a întregii comunităţi rurale.

              Nunta se distinge prin prezenţa integrală a verigilor ceremonialului străvechi: peţitul, logodna,vulpea luatul miresii, jocul zestrei, iertăciunea, ruperea colacului, masa nunului, masa mare, calea primară, primirea miresei în familie, cu limânări, colac şi prosop. De obicei soacra îşi primeşte nora în casă.

              Botezul (cumătria) este momentul de mare bucurie şi veselie pentru proaspeţii părinţi ca şi pentru rude. De obicei, viitorii părinţi îşi doresc să aibă ca prim fiu băiat. Petrecerea se face cu mult alai şi multă veselie. Noul născut este închinat către toate rozele vântului şi, în special, către răsărit, ca să fie strălucitor ca soarele şi să aibă un viitor luminos.

              Priveghiul, ca moment de doliu şi regret după cel dispărut se desfăşoară într-un ritual aparte. Cunoscuţii şi prietenii veghează la catafalcul dispărutuluiîmbrăcaţi în haine de doliu, depun lumânări şi flori la cpul mortului şi discută în taină comportamentul onorabil al celui care a dispărut. Atmosfera este sobră, cuvintele se rostesc în şoaptă, pentru că mortul încă mai dă târcoale casei înainte de a fi dus în groapă.

              Despre folclorul obiceiurilor de iarnă, despre trecutl popular, despre alte mituri într-un capitol următor.

• Prev